Black or White?

Derulează-mi ploaia, iubito până când se transformă în acid, iar cu mâinile-ți de ceară acoperă-mă să nu mor de asfixierea ploii. Când te vei ridica să te duci spre geam să-mi pui la căpătâi lumânarea, căci fără tine sufocată-n mine nu pot sta fără să-ți respir aerul. Să nu te sperii de oamenii topiți, nici de fumegândele suflete ce se vor plimba pe astfaltul făcut polei de acid. Eu am să fiu întotdeauna lângă să-ți prezic viitorul și să opresc lacrimile-ți usturătoare ce spală acidul sufletului meu plumburiu.

Insomnia mea-i un stih cântat la harpă și viața-mi o femeie slabă, stearpă ce privește feroce să mă-nghită-n cărbune, zâmbind către ceasul ce-mi stă să sune. Singurătatea mea e o femeie în roșu aprins ce umblă pribeagă la gât cu-n fier încins, zâmbind către asfințitu-n jăratec, așteptând cu nerăbdare repede să plec. Iubirea mea-i o claviculă de porțelan ce sărută picioarele altora-n van, rupându-se-n mii cioburi de cristal, sfâșiindu-mă, zâmbind precum un animal.

Leagă-mă de mâini cu Universul, aruncă-mă într-un pahar cu acid să îmi uit versul. Vorbește-mi răstit ca să te pot uita, du-mă departe, trece-mă în vid, acolo-n palma ta. Cunoaște-mă pentru întâia oară, simte-mă cum mă sfârșesc de dor, n-o să te doară. Desenează-mă apoi pe o piatră, uită-mă într-un alt decor, fericirea-ți n-o să-ți moară.

Am iubit albastrul cerului, încât întinzând mâna, am prins în pumnul meu o parte din el și din ruptura mea o negură cuprinse pământul. Bolnavă, bolta cerească începe să plângă, iar plumbul cădea asupra-mi. Norii, îngeri nevăzuți, tineau pe umeri cerul strigând de durere. Am deschis pumnul și cu firul roșu al inimii l-am cusut, însă aceasta nu mai era albastru, ci încă-i mai curgea sânge. Speriat, fugea înghițind lumea, luând de mână soarele ce se-nroșise de supărare.