Black or White?

Ce convingere să-ți dau de astă lume? N-am ramuri s-o acopăr, dar nici brațe s-o alung, nici vrăji s-o fac precum a mării spume, ci am un creion sălbatic ce scrie, netrebnic sărind în zale când cu mâinile sale de aramă, bătrâna doamnă mă prinde-n jocul ei nefericit și-mi dă să beau din secetă dulcele elixir de nimic. Pe ce să mă răzbun eu, de ce să aburesc? N-am putere s-o înfrâng, dar nici s-o împac, nici în cânturi să-i mai vorbesc, ci am o pensulă răzvrătită ce pictează când cu pumnii ei rănind mă lovește neîncetat și-mi dă drept tratament dulcele-i exil medicament.

Se-mprăștie lumina-n ale întunericului unghiuri La greutatea straturilor de boală se fac anunțuri Că se sfârșesc milenii sub ale Vieții ochi tulburi, Iară muzica se oprește brusc sub mii de enunțuri Se-ntâlnesc cascade la marginea portului îngust, Freamăt sumbru, pădurile fac astăzi mică șaradă, Căldură imensă din cauza acestui apus de august, Doar invinșii au rămas prin preajmă ca să o vadă Își pune vrednicii războinici căzuți pe rând în osuar, Privește strâmb, urăște acest mers atât de rutinar, Însă este târziu, se-aude cântecul trist de clopotar, Viața, astăzi, își soarbe veninul propriu, acid, amar.

Am fântână secătuită-n suflet de eșecul dureros c-am fost cruțat. Ce-am mai certat moartea aprinsă și ce-o mai priveam când se dezbrăca lăsându-și suav pe umerii albi mantiile negre de dezastru. Un curtezan al infernului ce zugrăvea pereții cu sânge, nu mă temeam să mor, căci voiam să mă iubesc cu moartea, ce veșnic ar fi fost... Am o fântână secătuită-n suflet și-e beznă deasă, mi-e frig cumplit, iar iubita mea nu mai vine astăzi cu elixirul morții să mă facă fericit. Moartea mă-nșeală iar cu alții...

Mă cutremuram când te-auzeam plângând, însângerat fluture și te-am chemat adeseori și-n surzimea timpului și-n vreme de război, să-mi fii alături, pentru că numai eu știu a te proteja, dar acum  văd grimasa feței tale, ține loc de anarhia sufletului tău de-a fi liber precum un animal scăpat din cușca dresorului. Nu-ți rupeam aripile dacă asta te gândeai, le pictam cercuri frumoase cu alb de rai.

Ajută-mă să-mi desfac venele, să-mi deschid încheieturile lăsând să curgă limpede afară anotimpurile reci păstrate în mine, vreau să zbor peste meleaguri, însă sunt prinsă de ele cu ațe, vin-o și rupe-mi glezna, apoi strânge-mă-n brațe. Ajută-mă să-mi desfac venele, să-mi las veninul să curgă, să se scurgă tot rămânând, doar goliciunea corpului meu, să simt fiecare clipă ușoară, scăpând de zilele-mi ca de negi. Știu, e imposibil oarecum să m-asculți murind și să-nțelegi.

Acordă-mi ultimul dans înainte să pleci, Dă-mi inima-ți caldă, dă-mi mâinile reci Nu vreau în această seară să mă înțelegi Doar să plutim pe ritmul pe care-l alegi Vreau a-mi simți chemarea, ați simți pieptul Când eu pășesc cu stângul, tu fă-o cu dreptul, Când eu te voi lua de șold, tu ia-mă de braț Să dansăm astă seară cu voie bună și nesaț, Iar când va bate miezul nopții și o să te duci Să-mi dai privirea toată, buzele-ți tale dulci, Pe cel din urmă acord să fii a mea prima dată Să-mi juri grăbit că nu mă vei uita niciodată.

Derulează-mi ploaia, iubito până când se transformă în acid, iar cu mâinile-ți de ceară acoperă-mă să nu mor de asfixierea ploii. Când te vei ridica să te duci spre geam să-mi pui la căpătâi lumânarea, căci fără tine sufocată-n mine nu pot sta fără să-ți respir aerul. Să nu te sperii de oamenii topiți, nici de fumegândele suflete ce se vor plimba pe astfaltul făcut polei de acid. Eu am să fiu întotdeauna lângă să-ți prezic viitorul și să opresc lacrimile-ți usturătoare ce spală acidul sufletului meu plumburiu.

Insomnia mea-i un stih cântat la harpă și viața-mi o femeie slabă, stearpă ce privește feroce să mă-nghită-n cărbune, zâmbind către ceasul ce-mi stă să sune. Singurătatea mea e o femeie în roșu aprins ce umblă pribeagă la gât cu-n fier încins, zâmbind către asfințitu-n jăratec, așteptând cu nerăbdare repede să plec. Iubirea mea-i o claviculă de porțelan ce sărută picioarele altora-n van, rupându-se-n mii cioburi de cristal, sfâșiindu-mă, zâmbind precum un animal.

Leagă-mă de mâini cu Universul, aruncă-mă într-un pahar cu acid să îmi uit versul. Vorbește-mi răstit ca să te pot uita, du-mă departe, trece-mă în vid, acolo-n palma ta. Cunoaște-mă pentru întâia oară, simte-mă cum mă sfârșesc de dor, n-o să te doară. Desenează-mă apoi pe o piatră, uită-mă într-un alt decor, fericirea-ți n-o să-ți moară.

Am iubit albastrul cerului, încât întinzând mâna, am prins în pumnul meu o parte din el și din ruptura mea o negură cuprinse pământul. Bolnavă, bolta cerească începe să plângă, iar plumbul cădea asupra-mi. Norii, îngeri nevăzuți, tineau pe umeri cerul strigând de durere. Am deschis pumnul și cu firul roșu al inimii l-am cusut, însă aceasta nu mai era albastru, ci încă-i mai curgea sânge. Speriat, fugea înghițind lumea, luând de mână soarele ce se-nroșise de supărare.

„S-au dus grămezile noastre de fericire undeva în jos, răstălmăcite în întuneric.Mă simt apatic, lipsit de empatie pentru orice și oricine.Ce caut aici nu îmi dau seama.” „Ești un introvertit convins, Charles.Gândește-te la toți cei care au nevoie de tine.Pragmatismul tău, dedicarea ta de-a lungul anilor, perfomanțele ce tot apar.De ce nu le vezi și pe acestea?Ridici castele de sare și gust amar în jurul tău.Oamenii au nevoie de tine.” „Ești femeie.Toate femeile sunt gânditoare spre mai bine.Aș fi ipocrit dacă aș afirma că mă simt bine unde mă aflu acum.Asemenea unui ramolit mă simt.Numai că în oglinda unde eu mă uit, visul acesta nu este altceva, decât o piesă mediocră de teatru.” „Cât poți fi de misogin uneori.Ai avut o grămadă de întrebări în trecut pe care ți le-ai adresat și tot tu ți-ai răspuns la ele.Uneori am impresia ca pe lângă figura asta plină de sarcasm, ești un om foarte trist.” „Mă iubesc prea mult ca să fiu fericit.Comfortul meu nu este aici.Poți numi ce spun cinism